Obiceiurile moștenite din bătrâni fac parte din sufletul și spiritul neamului, îi alcătuiesc însuși specificul caracterului. Românii au un bogat tezaur de datini și obiceiuri, foarte multe fiind moștenite de la daci și romani, deși de multă vreme au o motivație creștină.
Fără îndoială, sfârșitul lunii decembrie și primele zile ale lui ianuarie cuprind cele mai multe și mai pitorești dintre obiceiurile noastre tradiționale.
Datele istorice legate de obiceiurile de Anul Nou sunt incomplete, informațiile cele mai ample fiind furnizate de memoriul pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic Târnave, scris în septembrie 1647, în care protestează împotriva „valachilor” care, în loc să învețe psalmii, continuă să cânte de Crăciun „diavole stile lor colinde” învățate de la strămoși.
Despre obiceiul colindatului la oraș vorbește diaconul Paul de Alep, care l-a însoțit pe patriarhul Macarie în principate în perioada 1650-1660, descrierea sa referindu-se mai ales la sărbătorirea Crăciunului de către boieri și cler.
Dimitrie Cantemir, în „Hronicul vechimei romano-moldovlahilor”, amintește despre colinde, încercând să stabilească o legătură între refrenul Ler și împăratul Aurelian.
Abia încheiate colindele, umblatul cu Steaua, cu ursul, capra sau cerbul, cu Icoana, cu Mos Ajunul și celelalte asemenea din preajma Crăciunului, odată cu seara de ajun a Sfântului Vasile începe un alt șir de datini: plugușorul, semănatul, urările de Anul Nou, darurile, sorcova, vrăjile.
Plugușorul a fost în vechime un obicei agrar, o urare de An Nou. Plugul împodobit era un plug adevărat tras de 2 sau 4 boi. Astăzi, în unele zone ale țării, copiii folosesc un plug simbolic.
Urarea recitată are forma unui poem, care poate ajunge până la 500 de versuri, în care sunt descrise obiceiuri hazlii și care cuprinde vorbe de duh ce spun despre întreaga muncă a câmpului, pornind de la arat și semănat până la coacerea colacilor din grâul nou, bogata recoltă a anului următor. Ca recuzită, se folosesc pe lângă buhai și instrumente muzicale fluiere, vioara, cobze și tălănci și bice.
„S-a sculat mai an/ Bădica Traian/ Și-a încălecat/ Pe-un cal învățat/ Cu nume de Graur/ Cu șaua de aur/ Cu frâu de mătasă,/ Cât vița de groasă./ Și-n scări s-a ridicat/ Peste câmpuri s-a uitat/ Ca s-aleagă loc curat/ De arat și semănat./ S-a apucat într-o joi/ C-un plug cu doisprezece boi/ Boi bourei, în coadă codalbei/ În frunte țintăței./ Mânați măi! Hăi, hăi! Ziua-ntreagă a lucrat/ Brazda neagră a răsturnat/ Peste brazdă a semănat/ Grâu mărunt și grâu de vară/ Deie Domnul să răsară“.
Teatrul popular cuprinde o paletă variată de jocuri cu caracter de pantomima și piese cu temă profană sau religioasă.
Jocul caprei, desfășurat astăzi sub forma imitării animalului mergând în două sau patru picioare, este una dintre formele elementare ale teatrului popular. Costumația bogată, agilitatea cu care se mișcă jucătorul, clămpăniturile ritmice scoase de botul de lemn al caprei au făcut ca masca să fie iubită de spectatori: „Ța, ța, ța, căprița mea!/ De la munte te-am adus/ Cu cercei și cu hurmuz/ Și te-așează la perdea/ C-ai simțit a vreme rea”.
Fără a asocia Jocul caprei sau Cultul lui Dionisos, ori să i se acorde un caracter ritualistic, în jocul măștii se remarcă gesturi care se făceau sub semnul fertilizării câmpurilor și al reînvierii vegetației, prevestind sosirea primăverii și deci dispariția iernii.
Cele mai multe din jocurile cu mască zoomorfică se încheiau cu scena înmormântării ei. Jocul este însoțit de o melodie specifică numită „căpreasca”.
În părțile Moldovei de Jos avea loc până nu demult Jocul Ursului. Masca era făcută din însăși blana animalului.
De bot i se prindea un papuc, ca astfel să fie purtat de ursar. „Ursarul” se îmbrăca în dolman negru și curele pe diagonală, purta căciulă cu multe fireturi, confecționată special.
El ducea „ursul” bătându-i toba și cântând: „Joacă bine, mai Martine…” Cel ce interpreta rolul ursului mormăia, era pus să danseze etc.
Tot în părțile Moldovei se întâlnea și Jocul căluțului (simulacru de lemn purtat de un flăcău), însoțit de strigături: „Ptru, ptru, ptru, căluțul meu/ Cum îmi face sânge rău/ Hopai ța și hopai ța/ Iaca-i calul, iaca ta/ Frunză verde vișinel/ Și căluțu-i tinerel!/ Nici cazacu’ nu-i bătrân/ Și-și așteaptă măr din sân”.
În Apuseni, ca și în Țara Oltului, se juca Țurca, iar în Hunedoara, Cerbul, cu participarea unui mim, numit blonj, care făcea imitații comice:
„Dați gura cerbului/ Și picioare blonjului…/ Suce-te, răsuce-te,/ De grindă păzește-te/ Că ți-i rupe coarnele/ Ia mai sus, cerbule, sus/ Căci la tine coarne nu-s”.
Cerbul, ca și alte reprezentări de această factură, a fost din vechime un simbol al vegetației și al primăverii, Cântecul Cerbului fiind interpretat de țărani de Anul Nou: „Hai, hai, hai cerbule, hai/ Aruncă-ți cornițele/ Ca mioara vițele/ Vara, primăverile cântă-n flori”.
În părțile subcarpatice ale Munteniei, până către șesul dunărean, se întâlnea Brezaia. Brezaia era socotită soția „moșului”.
Descrierile de dată mai recentă o arată ca purtând o zeghe făcută din cordele de diferite culori, din care scoțând capul de pasăre sau de animal, înspăimânta prin mimică și clămpănituri. Moșul era încălțat cu cizme și îmbrăcat cu pantaloni negri, purta pe față o mască cu sprâncene din lână și dinți de tablă, iar pe spate își punea o blană de oaie.
În zona de șes a Ilfovului, moșul se îmbrăca cu un cojoc întors pe dos, era încins la mijloc cu o curea groasă pe care erau aplicați clopoței, la șold îi atârna o sabie de lemn, iar într-o mână purta un săculeț cu cenușă legat de un băț. Alteori purta în loc de mască de lemn, o tigvă căreia i se reteza partea lunguiață sau o mască din blană neagră, cu dinți de fasole.
În jurul gâtului își punea un șirag de ardei roșii și în loc de sabie de lemn, un ciomag făcut din papură împletită la cap cu o măciulie umplută cu cenușă.
Moșul sărea în jurul brezaiei scoțând strigăte lungi și ascuțite, o mângâia ademenitor și șiret. Alerga apoi după fete și copii făcând comicării. Copiii și grupul de colindători strigau: „Ieși brezaie/ De la odaie/ Să-ți dau paie” sau „Brezăița moșului/ Pe coada cocoșului/ Nu te da, nu te da/ Că ma leg de hârca ta”.
Ca și capra, brezaia era așteptată de toată lumea. La casele cu fete mari, i se pregătea o turtă specială. După ospățul care avea loc, brezaia murea. Moșul o jelea, apoi o ducea pe brațe și o înmormânta departe de sat.
Vergelul este un alt obicei, aproape uitat astăzi. Adunându-se flăcăi și fete, băieți și copile, bărbați și neveste, se pune pe masă un cuibar cu apă neîncepută. Fiecare dintre cei de față aruncă înăuntru câte un obiect. Pentru fiecare obiect aruncat se face câte o urare de către vergeletor, care potrivește vorbele în așa fel încât să producă râsete și voie bună.
La sfârșit omul cel hâtru le dorește tuturor: „Anul nou cu fericire/ Să-l petreceți și-n unire/ Tineri și bătrâni să fiți/ Și cu toții să-nfloriți/ Ca merii/ Ca perii/ Pe la mijlocul verii/ Ca toamna cea îmbelșugată/ Cu de toate îndestulată”. Ceilalți răspund cu un „La mulți ani!” și apoi începe petrecerea.
În ziua dintâi a noului an, chiar de dimineață, apar pe la casele oamenilor, de obicei grupuri de copii, dar și adolescenți, semănătorii. Semănatul se face cu boabe de grâu, porumb, orz sau chiar orez.
Se crede că familiilor care au primit cu semănatul le va merge bine tot anul.
Una dintre cele mai cunoscute variante din repertoriul acestei datini este următoarea: „Anul nou cu bine/ Cu zile senine/ Să trăiți, să trăiți/ Întru mulți ani fericiți!/ Și ca pomii să-nfloriți/ Și ca ei să-mbătrâniți!/ Și ca toamna cea bogată/ Fie casa îndestulată/ Tot cu mesele întinse/ Cu făcliile aprinse!/ Să petreceți împreună/ Până-n veci, cu voie bună!”
Și tot în ziua de Sfântul Vasile se mai umblă și cu Vasilica, iar copiii mai mici umblă cu sorcova.
În unele zone ale țării se mai păstrează încă unele superstiții legate de împlinirea ursitei. Una dintre acestea este învălirea focului.
În seara de Anul Nou focul este întreținut toată noaptea, pe vatră arzând o buturugă numită buturuga de Anul Nou.
Fata care vrea ca ursitul sau iubitul ei să nu îndrăgească altă fată, sau îl dorește mult, iar el se află în altă parte, pentru a-l aduce lângă ea, fură, în noaptea de Anul Nou, un resteu de jug de la o casă în care locuiește un gospodar care este căsătorit o singură dată.
Acest resteu este folosit pentru a înveli focul din vatră, respectiv buturuga de Anul Nou.
Ritualul este completat de rostirea următoarelor versuri:
„Eu focule, te-velesc/ Te-velesc, te potolesc/ Dar tu mi te dezvale ste/ Și te fă laur, balaur/ Cu aripi și solzi de aur/ Cu nouăzeci și nouă de capuri/ Cu nouăzeci și nouă de ochi/ Cu nouăzeci și nouă de limbi/ Cu nouăzeci și nouă de picioare,/ Și te du-n lume/ Peste lume,/ La ursitul meu anume,/ Și te du peste hotară/ Până peste-a noua țară,/ Și-mi adă ursitul meu/ Cei lăsat de Dumnezeu/ De-a fi holtei/ De-a fi văduvoi,/ Adă-l în ia’ sară la noi./ De l-ai găsi la masă stând/ Și de vreun pahar bând/ Zvârle-i paharul din mână/ De l-ai găsi la masă mâncând/ Zvarle-i lingura din mână/ De l-ai găsi pe pat/ Dă-l sub pat./ Aieve să mă visez,/ Cu dânsul mâni dimineață/ Aieve să mă‘ntâlnesc/ Cu el să vorbesc/ Și să mă drăgostesc”.
Nu trebuie să fie nimeni de față când se împlinește ritualul, altfel acesta pierzându-și puterea.
După rostirea magicei formule, fata iese afară și aruncă resteul peste casă, culcându-se apoi liniștită, cu gândul că-și va visa ursitul, iar el va veni neapărat să o ceară de nevastă.
Dacă o fată nu se consideră destul de frumoasă pentru a atrage pețitorii face și ea anume vrăji pentru a ajunge să se mărite.
Ea se scoală înainte de revărsatul zorilor în ziua de Anul Nou, se îmbracă în cele mai frumoase haine și merge la un izvor sau la o apă curgătoare din apropiere. Ajunsă acolo ea rostește următoarele versuri:
Apă, apă rouroasă/ Fă-mă mândră și frumoasă/ Ca grâul ales pe masă/ Ca sfântul soare/ Când răsare,/ Ca busuiocul când e-n floare./ Câtă dragoste-i pe lume/ Toată s-o pui pe mine-anume,/ Câți feciori că m-or vedea/ Eu lor dragă le-oi cădea./ Câți bătrâni m-or auzi/ Cu cântul m-or cinsti”.
După cum se știe, nimeni nu doarme în noaptea de Anul Nou, lumea petrecând ăi bucurându-se împreună cu neamurile și prietenii.
Pe la miezul nopții era obiceiul ca gospodarul să meargă în grajd, spunându-se că la schimbarea anului animalele vorbesc, iar cel care le-ar putea auzi ar afla multe despre cele ce ar urma să se întâmple.
Citește și Mister total. De ce și cum adormim?
