Vârsta, graviditatea, alăptarea sau pur şi simplu gravitaţia, determină o dată cu trecerea timpului ptoza sânului. La aceasta, adăugarea atrofiei acestuia va accentua gradul de ptoză.
Dependent de gradul de ptoză, apreciat în funcţie de poziţia glandei şi areolei faţă de şanţul submamar şi una faţă de alta, sunt descrise o multitudine de tehnici de mastopexie, încă din 1800.
Scopul intervenţiei chirurgicale este acela de a reconforma aspectul rotund-ovalar (picătură) a sânului, pornind de la aspectul plat pe care sânul îl capătă în timp.
Au fost descrise o multitudine de tehnici, cele mai multe bazându-se pe tehnica T-ului inversat.
Cicatricile reprezintă un dezavantaj în ceea ce priveşte acceptarea intervenţiei chirurgicale de mastopexie. Ulterior, în dorinţa de a minimaliza cicatricile, au fost descrise tehnici de mastopexie periareolară şi verticală.
Astfel se pot descrie în funcţie de particularităţile preoperatorii ale sânului trei tipuri de mastopexie:
- Clasică, cu incizii în T inversat (McKissock, Pitanguy, Ribeiro etc.) cu cicatrici dispuse în jurul areolei mamare, continuate în jos până la şanţul submamar şi în lungul acestuia. Incizia orizontală se realizează cât mai scurtă cu putinţă, dar fără a afecta forma proiectată a sânului.
- Mastopexia verticală (Lassus-Lejour) – cicatricile postoperatorii se găsesc în jurul areolei şi vertical până în şanţul submamar, dar fără cicatrice orizontală. Cicatricea verticală are un aspect mai îngroşat iniţial şi se remaniază în aproximativ trei luni postoperator.
- Mastopexia periareolară utilizată în procedurile minore, cicatricile fiind dispuse doar periareolar. Postoperator pliuri ale cicatricii sunt prezente, fenomen care se ameliorează până la dispariţie în lunile care urmează.
Mastopexia cu augmentare (Gonzales-Ulloa) realizează reconformarea sânului, concomitent realizându-se şi poziţionarea unui implant mamar. Realizarea cu riscuri minime se pretează în cazurile cu ptoza moderată. Pacientele trebuie avizate asupra posibilităţii unei revizii ulterioare.
Amândouă procedurile au ca scop ascensionarea poziţiei sânului faţă de peretele toracic şi repoziţionarea areolei mamare în polul anterior al sânului.
Mastopexia cu augmentare este mai dificilă atât în ceea ce priveşte determinările parametrilor operatorii cât şi în ceea ce priveşte alegerea mărimii şi formei implantului, dar şi prin faptul că prezintă riscuri mai mari prin posibilitatea suferinţei vasculare a areolei mamare.
Istoricul pacientei trebuie detaliat cunoscut: naşteri, perioadele de alăptare, patologie a sânului, istoricul familial. Mamografia este obligatorie după vârsta de 40 de ani, dar şi în cazul pacientelor cu istoric important.
Lucian Popa, medic primar chirurgie plastică, reconstructivă și estetică
Iași
0745.634.684
lucpopa@yahoo.com
