LOADING

Scrie...

Datini si obiceiuri de Anul Nou

Share

Obiceiurile mostenite din batrani fac parte din sufletul si spiritul neamului, ii alcatuiesc insusi specificul caracterului Romanii au un bogat tezaur de datini si obiceiuri, foarte multe fiind mostenite de la daci si romani, desi de multa vreme au o motivatie crestina.

Fara indoiala, sfarsitul lunii decembrie si primele zile ale lui ianuarie cuprind cele mai multe si mai pitoresti dintre obiceiurile noastre traditionale. Datele istorice legate de obiceiurile de Anul Nou sunt incomplete, informatiile cele mai ample fiind furnizate de memoriul pastorului Andreas Mathesius din Cergaul Mic Tarnave, scris in septembrie 1647, in care protesteaza impotriva „valachilor” care, in loc sa invete psalmii, continua sa cante de Craciun „diavole stile lor colinde” invatate de la stramosi. Despre obiceiul colindatului la oras vorbeste diaconul Paul de Alep, care l-a insotit pe patriarhul Macarie in principate in perioada 1650-1660, descrierea sa referindu-se mai ales la sarbatorirea Craciunului de catre boieri si cler. Dimitrie Cantemir, in „Hronicul vechimei romano-moldovlahilor” aminteste despre colinde, incercand sa stabileasca o legatura intre refrenul Ler si imparatul Aurelian.

Abia incheiate colindele, umblatul cu Steaua, cu ursul, capra sau cerbul, cu Icoana, cu Mos Ajunul si celelalte asemenea din preajma Craciunului, odata cu seara de ajun a Sfantului Vasile incepe un alt sir de datini: plugusorul, semanatul, urarile de Anul Nou, darurile, sorcova, vrajile.

Plugusorul a fost in vechime un obicei agrar, o urare de An Nou. Plugul impodobit era un plug adevarat tras de 2 sau 4 boi. Astazi, in unele zone ale tarii, copiii folosesc un plug simbolic. Urarea recitata are forma unui poem, care poate ajunge pana la 500 de versuri, in care sunt descrise obiceiuri hazlii si care cuprinde vorbe de duh ce spun despre intreaga munca a campului, pornind de la arat si semanat pana la coacerea colacilor din graul nou, bogata recolta a anului urmator. Ca recuzita, se folosesc pe langa buhai si instrumente muzicale fluiere, vioara, cobze si talanci si bice.

„S-a sculat mai an/ Badica Traian/ Si-a incalecat/ Pe-un cal invatat/ Cu nume de Graur/ Cu saua de aur/ Cu frau de matasa,/ Cat vita de groasa./ Si-n scari s-a ridicat/ Peste campuri s-a uitat/ Ca s-aleaga loc curat/ De arat si semanat./ S-a apucat intr-o joi/ C-un plug cu doisprezece boi/ Boi bourei, in coada codalbei/ In frunte tintatei./ Manati mai! Hai, hai! Ziua-ntreaga a lucrat/ Brazda neagra a rasturnat/ Peste brazda a semanat/ Grau marunt si grau de vara/ Deie Domnul sa rasara“.

Teatrul popular cuprinde o paleta variata de jocuri cu caracter de pantomima si piese cu tema profana sau religioasa. Jocul caprei, desfasurat astazi sub forma imitarii animalului mergand in doua sau patru picioare, este una dintre formele elementare ale teatrului popular. Costumatia bogata, agilitatea cu care se misca jucatorul, clampaniturile ritmice scoase de botul de lemn al caprei au facut ca masca sa fie iubita de spectatori: „Ta, ta, ta, caprita mea!/ De la munte te-am adus/ Cu cercei si cu hurmuz/ Si te-aseaza la perdea/ C-ai simtit a vreme rea”.

Fara a asocia Jocul caprei sau Cultul lui Dionisos, ori sa i se acorde un caracter ritualistic, in jocul mastii se remarca gesturi care se faceau sub semnul fertilizarii campurilor si al reinvierii vegetatiei, prevestind sosirea primaverii si deci disparitia iernii. Cele mai multe din jocurile cu masca zoomorfica se incheiau cu scena inmormantarii ei. Jocul este insotit de o melodie specifica numita „capreasca”.

In partile Moldovei de Jos avea loc pana nu demult Jocul Ursului. Masca era facuta din insasi blana animalului. De bot i se prindea un papuc, ca astfel sa fie purtat de ursar. „Ursarul” se imbraca in dolman negru si curele pe diagonala, purta caciula cu multe fireturi, confectionata special. El ducea „ursul” batandu-i toba si cantand: „Joaca bine, mai Martine…” Cel ce interpreta rolul ursului mormaia, era pus sa danseze etc.

Tot in partile Moldovei se intalnea si Jocul calutului (simulacru de lemn purtat de un flacau), insotit de strigaturi: „Ptru, ptru, ptru, calutul meu/ Cum imi face sange rau/ Hopai ta si hopai ta/ Iaca-i calul, iaca ta/ Frunza verde visinel/ Si calutu-i tinerel!/ Nici cazacu’ nu-i batran/ Si-si asteapta mar din san”.

In Apuseni, ca si in Tara Oltului, se juca Turca, iar in Hunedoara, Cerbul, cu participarea unui mim, numit blonj, care facea imitatii comice: „Dati gura cerbului/ Si picioare blonjului…/ Suce-te, rasucete,/ De grinda pazeste-te/ Ca ti-i rupe coarnele/ Ia mai sus, cerbule, sus/ Caci la tine coarne nu-s”.

Cerbul, ca si alte reprezentari de aceasta factura, a fost din vechime un simbol al vegetatiei si al primaverii, Cantecul Cerbului fiind interpretat de tarani de Anul Nou: „Hai, hai, hai cerbule, hai/ Arunca-ti cornitele/ Ca mioara vitele/ Vara, primaverile canta-n flori”.

In partile subcarpatice ale Munteniei, pana catre sesul dunarean, se intalnea Brezaia. Brezaia era socotita sotia „mosului”. Descrierile de data mai recenta o arata ca purtand o zeghe facuta din cordele de diferite culori, din care scotand capul de pasare sau de animal, inspaimanta prin mimica si clampanituri. Mosul era incaltat cu cizme si imbracat cu pantaloni negri, purta pe fata o masca cu sprancene din lana si dinti de tabla, iar pe spate isi punea o blana de oaie. In zona de ses a Ilfovului, mosul se imbraca cu un cojoc intors pe dos, era incins la mijloc cu o curea groasa pe care erau aplicati clopotei, la sold ii atarna o sabie de lemn, iar intr-o mana purta un saculet cu cenusa legat de un bat. Alteori purta in loc de masca de lemn, o tigva careia i se reteza partea lunguiata sau o masca din blana neagra, cu dinti de fasole. In jurul gatului isi punea un sirag de ardei rosii si in loc de sabie de lemn, un ciomag facut din papura impletita la cap cu o maciulie umpluta cu cenusa. Mosul sarea in jurul brezaiei scotand strigate lungi si ascutite, o mangaia ademenitor si siret. Alerga apoi dupa fete si copii facand comicarii. Copiii si grupul de colindatori strigau: „Iesi brezaie/ De la odaie/ Sa-ti dau paie” sau „Brezaita mosului/ Pe coada cocosului/ Nu te da, nu te da/ Ca ma leg de harca ta”. Ca si capra, brezaia era asteptata de toata lumea. La casele cu fete mari, i se pregatea o turta speciala. Dupa ospatul care avea loc, brezaia murea. Mosul o jelea, apoi o ducea pe brate si o inmormanta departe de sat.

Vergelul este un alt obicei, aproape uitat astazi. Adunandu-se flacai si fete, baieti si copile, barbati si neveste, se pune pe masa un cuibar cu apa neinceputa. Fiecare dintre cei de fata arunca inauntru cate un obiect. Pentru fiecare obiect aruncat se face cate o urare de catre vergeletor, care potriveste vorbele in asa fel incat sa produca rasete si voie buna. La sfarsit omul cel hatru le doreste tuturor: „Anul nou cu fericire/ Sa-l petreceti si-n unire/ Tineri si batrani sa fiti/ Si cu totii sa-nfloriti/ Ca merii/ Ca perii/ Pe la mijlocul verii/ Ca toamna cea imbelsugata/ Cu de toate indestulata”. Ceilalti raspund cu un „La multi ani!” si apoi incepe petrecerea.

In ziua dintai a noului an, chiar de dimineata, apar pe la casele oamenilor, de obicei grupuri de copii, dar si adolescenti, semanatorii. Semanatul se face cu boabe de grau, porumb, orz sau chiar orez. Se crede ca familiilor care au primit cu semanatul le va merge bine tot anul. Una dintre cele mai cunoscute variante din repertoriul acestei datini este urmatoarea: „Anul nou cu bine/ Cu zile senine/ Sa traiti, sa traiti/ Intru multi ani fericiti!/ Si ca pomii sa-nfloriti/ Si ca ei sa-mbatraniti!/ Si ca toamna cea bogata/ Fie casa indestulata/ Tot cu mesele intinse/ Cu facliile aprinse!/ Sa petreceti impreuna/ Pana-n veci, cu voie buna!”

Si tot in ziua de Sfantul Vasile se mai umbla si cu Vasilica, iar copiii mai mici umbla cu sorcova.

Mai sunt inca multe alte obiceiuri, unele dintre ele foarte rar practicate astazi, dar despre care vom pomeni cu un alt prilej. In unele zone ale tarii se mai pastreaza inca unele superstitii legate de implinirea ursitei. Una dintre acestea este invalirea focului. In seara de anul Nou focul este intretinut toata noaptea, pe vatra arzand o buturuga numita buturuga de Anul Nou. Fata care vrea ca ursitul sau iubitul ei sa nu indrageasca alta fata, sau il doreste mult, iar el se afla in alta parte, pentru a-l aduce langa ea, fura, in noaptea de Anul Nou, un resteu de jug de la o casa in care locuieste un gospodar care este casatorit o singura data. Acest resteu este folosit pentru a inveli focul din vatra, respectiv buturuga de Anul Nou. Ritualul este completat de rostirea urmatoarelor versuri: „Eu focule, te-velesc/ Te-velesc, te potolesc/ Dar tu mi te dezvale ste/ Si te fa laur, balaur/ Cu aripi si solzi de aur/ Cu nouazeci si noua de capuri/ Cu nouazeci si noua de ochi/ Cu nouazeci si noua de limbi/ Cu nouazeci si noua de picioare,/ Si te du-n lume/ Peste lume,/ La ursitul meu anume,/ Si te du peste hotara/ Pana peste-a noua tara,/ Si-mi ada ursitul meu/ Cei lasat de Dumnezeu/ De-a fi holtei/ De-a fi vaduvoi,/ Ada-l in ia’ sara la noi./ De l-ai gasi la masa stand/ Si de vreun pahar band/ Zvarle-i paharul din mana/ De l-ai gasi la masa mancand/ Zvarle-i lingura din mana/ De l-ai gasi pe pat/ Da-l sub pat./ Aieve sa ma visez,/ Cu dansul mani dimineata/ Aieve sa ma‘ntalnesc/ Cu el sa vorbesc/ Si sa ma dragostesc”.

Nu trebuie sa fie nimeni de fata cand se implineste ritualul, altfel acesta pierzandu-si puterea. Dupa rostirea magicei formule, fata iese afara si arunca resteul peste casa, culcandu-se apoi linistita, cu gandul ca-si va visa ursitul, iar el va veni neaparat sa o ceara de nevasta. Daca o fata nu se considera destul de frumoasa pentru a atrage petitorii face si ea anume vraji pentru a ajunge sa se marite. Ea se scoala inainte de revarsatul zorilor in ziua de Anul Nou, se imbraca in cele mai frumoase haine si merge la un izvor sau la o apa curgatoare din apropiere. Ajunsa acolo ea rosteste urmatoarele versuri: Apa, apa rouroasa/ Fama mandra si frumoasa/ Ca graul ales pe masa/ Ca sfantul soare/ Cand rasare,/ Ca busuiocul cand e-n floare./ Cata dragoste-i pe lume/ Toata s-o pui pe mine-anume,/ Cati feciori ca m-or vedea/ Eu lor draga le-oi cadea./ Cati batrani m-or auzi/ Cu cantul m-or cinsti”.

Dupa cum se stie, nimeni nu doarme in noaptea de Anul Nou, lumea petrecand si bucurandu-se impreuna cu neamurile si prietenii. Pe la miezul noptii era obiceiul ca gospodarul sa mearga in grajd, spunandu-se ca la schimbarea anului animalele vorbesc, iar cel care le-ar putea auzi ar afla multe despre cele ce ar urma sa se intample.

Tag:

Din aceeași categorie

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *